Nicolae Labiş
….
Un vânt prin cetini şerpuie spre-aiurea
Şi flăcări verzi de vâsc s-aprind în brazi.
Prietene, aceasta mi-i pădurea.
Parcă mă văd copil.
Era ca azi.
Pe-aceste părţi pe unde se-nconvoaie
Drumul de fier pe cremene durat,
Atunci, în primăverile cu ploaie,
Urlau puhoaie-n goană către sat.
Ştii tu ce bine-i să priveşti în zare –
Cu ochii fripţi de-ai secetei arsuri –
Cum după-atâta vreme parc-asudă
Cu aburi groşi bătrânele păduri!
Să te învârţi prin suliţele ploii,
Să vezi cum se dezdoaie-ncet, jilav,
Un fir de iarbă surâzând luminii,
Precum un om după un somn bolnav!
Când mari nevoi ţi-apasă greu pe umeri
Nu mai gândeşti la vechile mâhniri…
Acum când bune ploi întunecoase
Au luminat pământul cu-nverziri.
Durerile ce-odată cariară
Pădurile, în mine-au răsunat .
De câte ori recitesc această poezie, retrăiesc cu emoţie amintirile copilăriei mele...Am petrecut o bună-vreme la Rădăuţi, iar pădurile sucevene mi-au încântat sufletul cu verdele lor proaspăt şi mirosul de cetină.Nu mai ştiu cum sunt acum....dar amintirea pădurilor copilăriei mele mă fascinează şi acum.
RăspundețiȘtergere